Cristina Stoian

Dragii mei,

Duminica trecută, a XXIII-a după Rusalii, este cunoscută drept Duminica Vindecării demonizatului din  ținutul Gherghesenilor. Evanghelia citită în această zi aparține Sfîntului Apostol Luca și amintește despre această nouă minune săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos.

Însă semnificația acestei minuni este mult mai complexă. Ea nu reprezintă o simplă vindecare ci o dovadă de netăgăduit a faptului că orice patimă, oricât ar fi ea de mare se poate vindeca cu ajutorul  lui Dumnezeu. Drept explicație  și argument al acestui lucru voi lăsa în cele ce urmează câteva fragmente din cuvântul de învățătură ținut în această duminică la Mănăstirea Putna de către Protos. Dosoftei:

<< „Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el.”

[…] Între minunile pe care le-a făcut Mântuitorul Hristos, vindecarea persoanelor demonizate are un loc aparte. Pentru că ne gândim desigur mai întâi la vindecările unor persoane care aveau anumite boli mai grave sau anumite neputințe trupești din naștere (cum au fost persoanele nevăzătoare, orbii pe care El i-a vindecat), ne gândim și la învierile din morți pe care le-a făcut. Dar, parcă acelea par mai firești cumva de acceptat pentru mintea noastră atunci când credem în atotputernicia lui Dumnezeu. Și anume, dacă cineva are o boală știm că ceva nu funcționează bine în trupul său și Dumnezeu cu puterea lui reface lucrul respectiv, ori dacă este ceva din naștere poate să repare Dumnezeu lipsa de acolo. Atunci când a înviat Mântuitorul  Iisus pe cineva,  pe un mort, Dumnezeu a putut să refacă ceea ce era și i-a trimis iarăși sufletul să se unească cu trupul  și să fie viu în lumea aceasta.

În cazul acestor persoane demonizate,  cum este și cel de astăzi pe care Mântuitorul Iisus îl tămăduiește, situația este parcă  mai complicată, mai greu de reparat și devine greu de înțeles cum poate fi restaurată acea persoană. Trupul face lucruri care își fac rău lui însuși […] trupul unui demonizat încearcă să se ucidă pe sine, iar sufletul unei astfel de persoane nu este despărțit de trup, dar nici nu mai este în legătura cea firească cu trupul, nu mai are stăpânirea  și comunicarea firească cu acel trup. De aceea, pare cumva foarte depărtată de viața noastră vindecarea unei astfel de persoane. Cu toate acestea, ne putem regăsi aici dacă înțelegem ceea ce înseamnă starea de demonizare sau mai precis drumul care duce către ea, ne putem folosi mai mult dintr-o astfel de vindecare decât într-una dintre celelalte. […]

 „Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care demultă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte.”

Aceste cuvinte simple arată lipsa legăturii cu Dumnezeu a acestei persoane. […]  „nu punea haină pe el”, adică refuza să se acopere cu harul Duhului Sfânt. „În casă nu locuia”, adică nu se mai odihnea în Dumnezeu. „Ci prin morminte”, adică iubea lipsa de viață, lipsa lui Dumnezeu.

Termenul acesta „iubire” este atât de frumos încât pare că după el nu poate să urmeze decât ceva frumos, ceva demn, astfel încât rezultatul să fie ceva care dezvoltă, care înalță ființa care iubește. Dar omul poate să se alipească cu sufletul și de rău, adică să iubească o patimă care îi devine o obisnuință, o a doua natură, si care nu îl  mai dezvoltă, nu îl mai înalță, nu îi mai cultivă demnitatea și nu îi mai arată sensul în viață, căci patima pe care el o iubește îl stăpânește în dauna lui. […]

Trebuie spus că aceste două lucrări se manifestă în mod diferit. Au un alt fel de a-l aborda pe om, de a se apropia de om. Într-un fel se apropie Dumnezeu de om și în alt fel se apropie cel rău de noi. Fiecare după firea sa. Dumnezeu ne propune cu smerenie să ne slujească, ne lasă deplin liberi chiar și atunci când știe că ne facem rău și smerit, jertfelnic ne slujește pentru a ne dărui Împărăția pe care El a pregătit-o pentru noi. Demonii cu viclenie se năpustesc asupra noastră pentru că așa s-a făcut firea lor, totalitară, abuzivă.[ …] Atitudinea lor este diferită. În timp ce Dumnezeu ne iubește, oricât am greși Dumnezeu ne iubește, nu ne încurajează în greșeală, ci îl dor greșeile noastre, [… ]demonii, chiar dacă îi slujim oricît de mult, nu ne pot iubi ci ne urăsc în continuare. […] Să îndrăznim să înțelegem că adevărul vieții este în smerenia lui Hristos și nu în puterea cu care demonii se reped să ne sfâșie (și uneori reușesc lucrul acesta) sau în puterea cu care reușesc să sfâșâie societatatea. [ …]

Dacă virtuțile se înlănțuie în logica firească, una naște pe alta, răbdarea naște statornicia, de exemplu, și nu se opun una alteia ci sunt complementare, putem spune că patimile conviețuiesc  în  aceeași persoană  chiar dacă  sunt  opuse.  După  o patimă anume, omul este stăpânit de alta care ar părea contrară. Un om poate să fie și zgârcit și risipitor în același timp. Ori, foarte multe dintre persoanele care au patima beției au  și patima minciunii în această privință: insistă foarte mult că ei nu au nicio patimă și nu au nicio problemă cu ea. Și un alt exemplu, sunt persoane care stârnesc foarte multă desfrânare și cu toate acestea îi judecă și îi acuză pe cei pe care îi fac părtași patimii lor ca și cum ar fi foarte curați. Aceasta este contradicția patimilor, pentru că așa sunt demonii în tot ceea ce fac, contradictorii.

„Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei,  şi le-a îngăduit.”

Nu le-a îngăduit pentru răul porcilor, ci pentru binele oamenilor: să vadă și cei de atunci, să vedem și noi, cum arată acțiunea demonilor asupra celor pe care îi stăpânesc.

„Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. ”

Sinuciderea porcilor este semnul văzut al direcției în care demonii îl duc pe om, și desigur nu numai pe un om individual ci și pe o societate care acceptă să normativizeze păcatul, să spună răului bine. Căci nu numai omul ci și o comunitate în normele ei de viață se poate îmbolnăvi de unele patimi, și în  timp acestea o duc la o sinucidere. Fără a insista, sunt două exemple scripturistice foarte cunoscute. Una este starea comunităților din orașele Sodoma  și Gomora, în care patimile desfrânării au cuprins atât de mult acele comunități încât nu își mai împlineau deloc rostul și firescul vieții și au dispărut astfel de pe fața pământului și nici nu s-a mai făcut nimic acolo. Al doilea exemplu este alegerea lui Baraba atunci când Pilat a spus mulțimii să alegă pe cine să elibereze, pe Iisus sau pe Baraba; într-un fel de demonizare colectivă, au ales să se lipească cu inima de un tâlhar  și să se lepede de cel pe care îl slăviseră cucâteva zile înainte, de Dumnezeu, adică au ales o sinucidere din punct de vedere duhovnicesc.

„Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate.  Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră  demonii,  îmbrăcat  şi  întreg la  minte, şezând  jos,  la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat.”

În cuvinte simple și puține, aici este zugravită frumusețea omului vindecat: „l-au găsit îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus”. Îmbrăcat în harul Duhului Sfânt, în veșmântul dăruit nouă de Dumnezeu. Întreg la minte, adică cunoscător al adevărului, al binelui, al lui Dumnezeu. Șezând jos, adică odihnindu-se, fără zbucium, la picioarele lui Iisus, adică făptuind deja smerit ascultarea de Iisus. […]

„Iar bărbatului vindecat, care Îl ruga să rămână cu el, i-a spus:Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse lui Iisus.”

Dacă păcatului îi urmează patima  și apoi demonizarea, în acest proces de accentuare a răului, răul din noi se revarsă  și asupra aproapelui  și îl influențează în rău și pe acesta. Însă și în cazul vindecării noastre personale există această revărsare către aproapele dar în plus, este necesară o mărturisire a vindecării pentru că atunci când simțim că am primit un dar nu pentru meritele noastre ci din bunătatea lui Dumnezeu, această bunătate ne însuflețește să o mărturisim, să îl mărturisim pe cel care ne-a dat-o. […]

Părintele Arsenie Papacioc spunea un cuvânt: „nu e lucru mic în viață răul cel mai mic”. Vroia   să   atragă   atenția   exact   la   momentul   acesta   foarte   fin,  poate foarte mic,   al   despăr țirii   de Dumnezeu. Este suficient să acceptăm să facem un lucru în care știm că nu este Hristos și atunci consecința este cea despre care am vorbit. […]

Să fim înțelepți  și să Îl urmăm pe Hristos pentru a deveni asemenea Lui  și a trăi împreună cu el bucuria nespusă pentru care omul a fost creat, unirea cu Dumnezeu. Amin. >>

     Întregul cuvânt de învățătură al Protos. Dosoftei îl puteți asculta aici:

Înainte de a încheia las aici și o scurtă povață din cuvântul  Arhim. Melchisedec, starețul Mănăstirii Putna, ținut în aceeași duminică:

„ Orișice patimă se așează între tine și Dumnezeu, orișice patimă se așează între noi și Dumnezeu. Răutatea, neascultarea, clevetirea, vorbirea de rău, mândria cu toate formele ei, cu îndreptățirea, cu închipuirea, cu slava deșartă, cu lauda de sine, toate acestea sunt patimi. […]

Să ne rugăm mai mult, să priveghem mai mult, să luăm aminte la viața noastră, să luăm aminte la imboldurile inimii noastre, la ceea ce face ca inima noastră să nu fie vie,d arnică și tainică. Căci inima noastră trebuie să fie ca inima lui Hristos, darnică și tainică. Și dacă ne vom sili vom reuși.”

    Așadar, să ne silim mai mult și să nu ne lăsăm stăpâniți de patimile care pun stăpânire, din ce în ce mai vizibil, pe noi  și pe societatea în care trăim ci să ne regăsim liniștea și odihna în Dumnezeu, cel care ne iubește necondiționat  și “nu dorește moartea păcătosului ci să se întoarcă  și să fie viu. “