Cristina Stoian

Salutare! Revin pe blog cu un articol dedicat zilei de astăzi.

Ziua de 4 februarie reprezintă Ziua Mondială a Luptei împotriva Cancerului.

Oricât de multe lucruri se scriu, se citesc, se aud, lupta împotriva cancerului se poate trăi și înțelege cu adevărat doar fiind parte direct implicată în ea. Fie ca pacient, fie ca prieten/membru al familiei unui bolnav de cancer. 

Cancerul mi-a răpit până acum două persoane foarte dragi, ultima dintre ele fiind chiar cea mai importantă persoană din viața mea, Mama… 

Dar nu despre durerea pe care o aduce pierderea unei persoane dragi aș vrea să vă vorbesc astăzi, ci despre schimbările pe care le aduce această boală în viețile celor direct implicați în această luptă contracronometru. 

Atunci când ești pus în fața unui astfel de diagnostic, întreaga ta lume se prăbușește. Dar, nu doar tu te îmbolnăvești, ci întreaga ta familie și toți cei dragi. 

Cancerul nu este “boala mea”, este boala întregii familii care participă trup și suflet la fiecare emoție, zi de tratament, investigație. 

Lupta mamei și a familiei mele a început în anul 2018, cu fix o săptămână înainte de Crăciun. Diagnosticul era unul greu de dus pentru oricine, “cancer pulmonar cu metastaze cerebrale și edem cerebral masiv”. Cu toate acestea, inițial, mama a fost cea mai puternică dintre noi. Ne încuraja, ne spunea că o să fie totul bine și ne ruga să nu mai plângem. 

Mă simțeam vinovată că eu, ca medic, sunt atât de neputincioasă și de slabă, iar ea este atât de puternică, luptătoare și optimistă. 

Au urmat trei ani și jumătate de luptă continuă, iar viața noastră s-a schimbat total. I-am promis mamei că orice s-ar întâmpla îi voi fi alături la fiecare zi de tratament, la fiecare rmn/ct și în rest, cu orice este nevoie. 

Viața unui bolnav de cancer este o permanentă bucurie a unei noi zile alături de cei dragi. 

Drumurile la secția de oncologie devin “obișnuință” și parte obligatorie a unei vieți “normale”. 

Medicii, asistentele, pacienții de pe secțiile de oncologie sunt un fel de familie mare care se bucură pentru fiecare reușită a bolnavilor și plâng pentru fiecare persoană care a pierdut lupta…

Facultatea nu m-a putut învăța în 6 ani ceea ce am învățat în 3 ani și jumătate ca medic și fiică a unui bolnav de cancer. 

Odată la 3 săptămâni, mergeam împreună la tratament și stăteam o zi întreagă pe secția de oncologie. Aproape aceiași oameni mereu, conectați ore întregi la perfuzii “salvatoare”, emoțiile așteptării rezultatului analizelor, oboseală, ore întregi de stat pe scaun, durere. 

Cu toate acestea, în secțiile de oncologie se simțea mereu și bucuria revederii, a faptului că domnul/doamna x este bine, se făceau glume și uneori, pentru câteva secunde parcă uitai unde te afli… 

Odată la 3 sau 6 luni, era timpul pentru evaluarea imagistică a stadiului bolii. O jumătate de oră sau chiar mai mult petrecute într-un aparat de rmn sau computer tomograf, care apropo, păreau de afară ani, îți spuneau cu precizie dacă boala a stagnat, a progresat sau este în remisie. Așteptarea rezultatelor a fost mereu pentru mine una dintre cele mai grele părți din toți anii ăștia și una dintre cele mai mari bucurii atunci când vedeam că boala nu a progresat. 

Acasă, lupta era permanentă, secundă de secundă, zi de zi. Alături de un bolnav de cancer nu poți să știi niciodată ce va aduce ziua de mâine oricât de bine pare că se simte azi. 

Trăiești zi de zi cu speranța unei minuni, plângi de fericire când vezi un rezultat bun, dar nu poți să știi niciodată când realitatea acestei boli te lovește și lucrurile se întorc cu 180 de grade… 

Cu toate acestea, oricât de ciudat ar suna, cancerul este și o binecuvântare și are și părți bune. 

Mama (și nu doar ea), a reînvățat prin cancer să se apropie de Dumnezeu, s-a spovedit și împărtășit des până a plecat și a devenit prin cancer cea mai bună variantă a ei, pregătită pentru mântuire și viața veșnică. 

Eu, prin lupta aceasta permanentă m-am maturizat, am devenit mai puternică decât credeam că o să pot fi vreodată, am făcut lucruri pe care nu credeam că sunt în stare să le fac, am învățat ce înseamnă cu adevărat empatia și meseria pe care o am, am văzut cine îmi este alături cu adevărat și cine este doar un trecător în viața mea. 

Prin cancerul mamei am învățat să mă rog cu adevărat și să găsesc liniștea rugăciunii adevărate făcute în toiul nopții, în lacrimi, lângă mama care de multe ori nu se știa dacă mai prinde dimineața… 

Prin cancerul mamei am văzut cu ochii mei minuni făcute de Dumnezeu și de Sfinții Săi, aproape în fiecare zi. 

Am reușit să îi demonstrez mamei că sunt în stare să am grijă nu doar de mine, ci și de ea și de tata. 

Și astfel, ea a putut pleca liniștită, știind că mă lasă în grija lui Dumnezeu, prin duhovnicul minunat pe care îl am și prin rugăciunile pe care le face acum pentru mine de acolo de sus și pe care le simt zi de zi… 

Lupta mea cu cancerul continuă și în prezent. Sunt fericită și recunoscătoare pentru tot ceea ce am primit și primesc și știu acum, că nimic nu este întâmplător. 

Bolnavii de cancer sunt oameni plini de “bube” pe interior dar plini de lumină în exterior. Dacă nu ai vedea biletul lor de ieșire din spital, nu ai putea să știi vreodată câtă durere ascund în interior. Sunt oameni puternici, luptători, care știu să se bucure cu adevărat de fiecare secundă alături de cei dragi. Sunt oameni care aduc în viețile noastre lecții pe care nu le înveți la școală și care merită toată dragostea, susținerea și respectul nostru. 

Au cea mai mare nevoie de rugăciunile și îmbrățișările noastre pentru că această boală este una a familiei, a prietenilor și a noastră, a tuturor și poate fi dusă mai ușor doar împreună, alături unii de alții. 

Mulțumesc Doamne pentru toate lecțiile învățate, pentru că pot lupta în continuare, pentru oamenii pe care îi am în viața mea și pentru tot ceea ce aduci în viața mea zi de zi! 

Lupta continuă și este a noastră, a tuturor! 

Așa să ne ajute Dumnezeu!