Cristina Stoian

Viața mea este atât de complicată în ultima vreme încât nici măcar să scriu nu am mai fost în stare… Dar astăzi m-am trezit cu dorința de a lăsa aici câteva gânduri adunate în ultima vreme…

Trăim pe acest pământ aparent fără nicio grijă, călătorim, ne bucurăm de viață, călcăm oameni în picioare în drumul nostru fără să ne uităm înapoi, studiem, adunăm averi pământești și, deodată, brusc , ne lovește o durere atât de mare încât tot ceea ce am acumulat până atunci pare zadarnic.

Acela este momentul în care realizezi că sănătatea celor dragi este, de fapt, singurul lucru care contează cu adevărat. Iar atunci când nu o mai ai, doar rugăciunea și nădejdea către Dumnezeu, Maica Domnului și Sfinți îți rămâne singura ʺarmăʺ. Toate cunoștiințele acumulate și toate experiențele trăite până atunci pălesc în fața unui prezent dureros și a unui viitor incert.

Nu cred că există durere mai mare pentru un om să își vadă părinții sau copiii bolnavi grav sau să îi piardă de tot, cu atât mai mult cu cât acest lucru se întâmplă într-un moment în care mai erau “atâtea de făcut, atâtea de trăit, atâtea de terminat”… Durerea și neputința pe care o simți în acele momente este copleșitoare și extrem de greu de suportat.

Dacă îl ai pe Dumnezeu în viața ta, o parte din această durere de nesuportat o lași în rugăciune, o lași la duhovnic. Dar, partea noastră umană, mai păstrează de obicei o parte de durere care parcă nu își găsește locul nicăieri. De aici până la a cădea pradă diverselor vicii precum alcool, fumat etc. mai este doar un pas pe care trebuie să fii extrem de atent să nu îl faci…

Prietenia este, cred eu, cel mai frumos balsam pe care îl poți primi în suferință pentru că prietenia sinceră și adevărată înseamnă iubire. Iar iubirea, fie că este cea a partenerului de viață sau cea a unui prieten, este vindecătoare sau, cel puțin, te ajută să treci mai ușor prin greutățile vieții.

Suferința este de fapt cea care ne arată cel mai bine cine îți poate fi alături o viață sau doar o perioadă. Poate acesta este de fapt singurul aspect ʺfrumosʺ al durerii, că selectează perfect oameni din jurul tău.

Din păcate însă, așa cum spuneam și zilele trecute, în ziua de astăzi pare din ce în ce mai greu să ne acceptăm cu defecte și calități, pare din ce în ce mai greu să menținem o relație de iubire sau de prietenie, pare din ce în ce mai greu să fim oameni pentru omul de lângă noi. A avea alături pe cineva care să îți spună așa din senin, ʺm-am gândit la tine, hai să ieșim în oraș să mai uiți de grijiʺ sau pe care să îl poți suna chiar și în miez de noapte fără să îl deranjezi pare astăzi un mit.

De ce se întâmplă toate acestea? Nu știu… Poate din prea plinul Eu al omului modern, poate pentru că oferim uneori mult prea mult și așteptăm în mod inconștient la fel de mult, poate pentru că nu mai avem răbdare să ne cunoaștem și acceptăm nici măcar pe noi înșine…

Viața modernă ne-a transformat  în ʺroboțiʺ egoiști, incapabili să mai simtă cu adevărat nevoile și durerea celui de lângă el, incapabili să mai ofere iubire și sprijin.

Te accept atât cât mă simt EU bine lângă tine, atâta timp cât prietenii mei te acceptă și ei, atâta timp cât nu îmi invadezi ʺlibertateaʺ. Ai bifat toate acestea? Nu? Ok, atunci declarăm că nu suntem pe aceeași lungime de undă, nu te mai pot accepta, tu îți vezi de durerea ta, eu îmi văd de plimbările și de prietenii mei, postez des ca să îți arăt ʺce bine îmi e fără tine, să nu cumva să speri că mă întorcʺ și gata.

În mod paradoxal, oamenii care vor să fie singuri atrag în jurul lor alți oameni și dobândesc prietenii de lungă durată. Iar cei care și-ar dori măcar un prieten adevărat suferă enorm cu fiecare plecare a celui pe care îl credeau “acela” și ajung în final să nu mai aibă nimic de oferit și să se ascundă sub o carapace groasă și greu de crăpat.

Citeam ieri un citat care spunea așa˸ ʺOamenii devin bolnavi, critici, agresivi, indiferenți, speriați, triști, aroganți, furioși, atunci când le lipsește iubirea.ʺ Practic, doar de noi depinde dacă decidem să ne vedem mai departe de viața noastră ʺperfectăʺ sau să oferim iubire celor care au cea mai mare nevoie de ea. Este atât de simplu… Așa cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, ʺCel mai frumos și mai convingător discurs despre dragoste este îmbrățișarea.ʺ Însă, dacă alegem să fugim, s-ar putea să avem supriza ca atunci când am avea noi nevoie mai mare de iubire să nu găsim pe nimeni capabil să ne-o ofere.

În concluzie, a întreține o prietenie este o adevărată artă pe care eu una am realizat că nu o stăpânesc deloc. Și, de fapt, cred că sunt foarte puține persoane care mai dețin măiestria acestei arte în zilele noastre. Frazele de genul “trebuie să te schimbi” nu mai funcționează de la o vârstă încolo și cred că, în final, sunt doar pretexte folosite de cei care, la rândul lor, nu stăpânesc această artă suficient de bine.

Ca să închei, punctul în care am ajuns eu acum este întrebarea:

ʺCe ne facem atunci când rămânem aproape singuri fizic, fără prieteni? Ce ne facem atunci când realizăm că suntem atât de insuportabili încât nu ne mai acceptă nimeni? Ce facem atunci când nu ne mai vedem rostul pe pământ? Ce ne facem atunci când singura persoană care ne cunoaște mai bine decât oricine altcineva, singurul nostru prieten adevărat, în cazul meu mama este incapabil să ne mai ofere sfaturi, să ne mai ofere îmbrățișări sau să ne șteargă lacrimile de pe obraz? Ce ne facem atunci când ne luptăm simultan cu dorința de a petrece cât mai mult timp din puținul care pare că a rămas cu persoanele dragi și dorința de a ieși din casă oriunde pentru că simți că te sufocă atâta durere și neputință?ʺ

La aceste întrebări nu am un răspuns și nici la întrebarea ʺcât voi mai rezista până ca suferința aceasta și singurătatea să mă doboare de tot?ʺ… Tot ceea ce sunt capabilă să fac acum este să descopăr orașul la pas, să par fericită pentru că oricum nu îi pasă nimănui dacă ești trist, să fac fotografii cu speranța că într-o zi voi putea să le arăt cuiva care să le aprecieze și să plâng… Pentru că, așa cum spunea Gerard Way ʺLacrimile sunt cuvintele pe care inima nu le poate rosti…ʺ

La final, vă las unul dintre pasajele mele preferate din Sfânta Scriptură:

ʺŞi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.ʺ Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (cap 13, 3-8)