Mihai Eminescu rămâne trecutul, prezentul și viitorul nostru
Astăzi vă propun un articol despre trecut, prezent și viitor…
Povestea începe în anul 1850. Într-o zi friguroasă de ianuarie, undeva în Botoșani se năștea al șaptelea copil al familiei Eminovici, Mihai. Vor fi 11 frați.
Copilăria și-o petrece la Botoșani și Ipotești într-o perfectă comuniune cu natura, lucru care s-a reflectat ulterior și în opera lui literară. Urmează apoi cursurile ʺȘcolii primare ortodoxe orientaleʺ și ale ʺObergymnasiumʺ, liceul german din Cernăuți. Aici îl va avea ca profesor de limba română pe Aron Pumnul, cel căruia îi va dedica prima sa poezie.
1866 reprezintă anul primelor manifestări literare ale tânărului. În 12/24 ianuarie moare îndrăgitul profesor, Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, ʺLăcrămioarele învățăceilor gimnaziști ʺ(Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia ʺLa mormântul lui Aron Pumnul ʺ semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) el debutează în revista ʺFamiliaʺ, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia ʺDe-aș aveaʺ. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii. Iosif Vulcan este și cel care îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu.
Din 1866 până în 1869, marele poet a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost – în fond – încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367).
De asemenea, între anii 1867-1868 se angajează ca sufleor si copist în trupa lui Iorgu Caragiale și ulterior în trupa lui Mihail Pascaly.
Între 1869 și 1872 urmează ca „auditor extraordinar” (întrucât nu avea bacalaureatul) cursurile Facultății de Filozofie și Drept de la Viena (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul celor două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură – România jună, se împrietenește cu Ioan Slavici; începe colaborarea la revista ʺConvorbiri literareʺ; debutează ca publicist în ziarul ʺAlbinaʺ din Pesta.
Datorită situației materiale dificile, el părăsește Viena și se întoarce în țară. La data de 18 decembrie 1872 se înscrie la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Junimea îi acordă bursa cu singura condiție de a-și lua doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
Între anii 1874-1877 el revine în țară și se stabilește la Iași. Aici el a fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iași”. A continuat să publice în revista „Convorbiri literare”. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. De asemenea, Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. […] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.
Foto: Cristina Stoian
Moartea marelui poet, învăluită și astăzi în mister, s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București. Trupul neînsuflețit al poetului a fost depus în biserica Sfântul Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad; înmormântarea a fost la Cimitirul Bellu.
George Călinescu a scris despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
Dincolo de talentul literar inegalabil, Mihai Eminescu a fost și un mare patriot, lucru dovedit în primul rând prin formula sa tradițională de salut: „Trăiască naţia!”. La doar 17 ani, marele poet scria poezia ʺCe-ți doresc eu ție, dulce Românieʺ, o operă lirică deosebit de frumoasă ce arată dragostea sa imensă pentru pământul în care s-a născut.
Mihai Eminescu a fost și inițiatorul Primei Serbări a Românilor de Pretutindeni și al Primului Congres al Studenților Români de Pretutindeni, desfășurate în anul 1871 la Mănăstirea Putna, cu ocazia sărbătoririi a 400 de ani de la ctitorirea acesteia de către marele voievod Ștefan cel Mare. Cu această ocazie, poetul denumește Sfânta Mănăstire ʺIerusalimul neamului românescʺ, iar mormântul ctitorului îl numește ʺaltarul conștiinței naționaleʺ. Evocarea memoriei marelui domnitor are loc și prin intermediul minunatei poezii intitulate Doina: “Ștefane Măria Ta,/Tu la Putna nu mai sta,/Las’ Arhimandritului/Toată grija schitului,/Lasă grija Sfinților/În seama părinților,/Clopotele să le tragă/Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/Doar s-a îndura Dumnezeu,/Ca să-ți mântui neamul tău!/Tu te-nalță din mormânt,/Să te aud din corn sunând/Și Moldova adunând./De-i suna din corn odată,/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori,/Îți vin codri în ajutor,/De-i suna a treia oara/Toți dușmanii or să piară.”
Întâlnirea studenților de la Putna nu a rămas fără urmări. Pe lângă o vie amintire rămasă în sufletele celor prezenți și în tradiția mănăstirii Putna, din generația care a pregătit serbarea s-au ridicat cei care au luptat pentru drepturile românilor din Bucovina și, mai târziu, pentru Unirea Bucovinei cu Patria Mamă.
Personalitatea copleșitoare a marelui poet, geniul său literar, cultura sa imensă și farmecul limbajului folosit au făcut din Mihai Eminescu ʺo pildă, un model, o luminăʺ aşa cum afirma foarte frumos un Sfânt Părinte al Mănăstirii Putna la sfârșitul parastasului organizat cu ocazia a 167 de ani de la nașterea poetului.
Cine ar fi crezut oare acum 168 de ani că micuțul Mihai va deveni cel mai mare poet al românilor, iar ziua nașterii sale va deveni Ziua Culturii Naționale?
Mihai Eminescu rămâne astfel o oază de speranță pentru țara noastră atât de greu încercată în ultima vreme, rămâne trecutul, prezentul și viitorul nostru, iar exemplul său ar trebui urmat de noi toți ! Să ne iubim țara din tot sufletul nostru, să ne dorim pentru ea și pentru noi ʺViaţa în vecie, glorii, bucurie,/Arme cu tărie, suflet românesc,/Vis de vitejie, fală şi mândrieʺ și să ne înmulțim cât mai frumos talanții dați de Dumnezeu !
Aș vrea să închei acest articol cu dorința și rugăciunea rostită de Arhim. Melchisedec Velnic, Starețul Mănăstirii Putna, în predica ce a ce urmat parastasului organizat duminică la împlinirea a 168 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu:
Facă bunul Dumnezeu ca în anul Centenar dorul de România cea adevărată să încolțească în sufletul tuturor românilor!
Surse:
Leave a Reply