Nikopol, cetatea asediată de timp
De curând am avut ocazia să vizitez împreună cu Geoarhiva un oraş încărcat de istorie, Nikopol. Fiecare pas pe care îl făceam îmi purta imaginația înapoi în timp, în vremurile de glorie ale acestui loc.
Prima atestare documentară a oraşului, sub numele de Nicopolis („oraşul victoriei”), datează din anul 1059, când acesta se afla pe graniţa nordică a Imperiului Bizantin.
Simbolul oraşului a fost odinioară falnica Cetate Nikopol, situată în partea de vest a cartierului de sus.
Această fortificație este legată de istoria românilor în două momente, mult îndepărtate între ele de timp: 25 septembrie 1396 (28 septembrie conform altor surse) şi 3 iulie 1877 (16 iulie, stil nou).
„Cruciada de la Nikopol”
La data de 25 septembrie 1396 a avut loc aşa numita „Cruciadă de la Nikopol”, atunci când forțele armate creştine s-au înfruntat la sud de Dunăre cu cele otomane, conduse de Baiazid Fulgerul.
În această bătălie, ofensivei creştine i s-a alăturat şi voievodul Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.
Grosul trupelor era furnizat de Ungaria (circa 5.000 de oameni) şi Transilvania (circa 4.000). Lor li s-au alăturat cavaleri din Franţa (mai ales din ducatul burgund), Germania, Italia şi Anglia (circa 2.000).
Având în vedere experiența domnului muntean în luptele cu turcii, regele Ungariei Sigismund de Luxemburg propusese să-i fie acordat lui Mircea un rol mai important în desfăşurarea operaţiunilor (eventual, primul atac). Orgoliile occidentalilor au prevalat însă în stabilirea strategiilor de luptă, propunerile au fost respinse, motiv pentru care victoria otomanilor a venit (aproape) de la sine.
Cum s-a întâmplat acest lucru?
O parte a trupelor otomane nu era vizibilă, fiind ascunsă în spatele unui deal împădurit. Crezând că vor lupta doar cu un număr mic de spahii (corp otoman de cavalerie de elită), cavalerii occidentali au şarjat, neştiind că vor fi întâmpinaţi de o reţea de pari ascuţiţi, de care caii se vor împiedica. Neputând riposta din cauza armurilor grele, aceştia au fost o pradă uşoară pentru turci, fiind măcelăriţi. Sigismund a atacat atunci cu grosul armatei, iar balanţa s-a înclinat uşor în favoarea creştinilor, când atacul sârbilor, păstraţi ca rezervă de sultan, a decis soarta bătăliei, determinând retragerea în dezordine a cruciaţilor.
După victorie, Baiazid desfiinţează statul bulgar de la Vidin (ţarul Stracimir trecuse de partea cruciaţilor), confiscând moşiile bisericeşti şi boiereşti pe care le-a dăruit spahiilor, şi transformă cetăţile de pe malul drept al Dunării în puncte de sprijin pentru incursiunile de pradă la nordul Dunării. Aceste măsuri, îndeosebi soarta moşiilor boiereşti, au consecinţe în Ţara Românească, unde boierii îl părăsesc pe Vlad I (1396 – 1397), alăturându-se lui Mircea cel Bătrân, care îşi redobândeşte tronul.
Dezastrul de la Nikopol a descurajat pentru aproape 50 de ani orice încercare a creştinilor de a-şi uni eforturile pentru alungarea otomanilor din Europa.
Războiul de Independență al României
După aproape o jumătate de mileniu, tot la Cetatea Nikopol (aflată de această dată sub stăpânire turcească) avea loc unul dintre capitolele importante ale Războiului Ruso-Turc (1877-1878), la care a participat şi România. Ţara noastră trece acest eveniment în propria-i carte de istorie sub numele de „Războiul de Independenţă”, deoarece la sfârşitul lui România iese definitiv de sub „protectoratul otoman” , dobândinu-şi astfel independența.
În câteva cuvinte, „schiţa” istorică a bătăliei este următoarea: Paşa din Vidin este trimis să apere graniţa naturală alcătuită de Dunăre, pentru a împiedica trecerea fluviului de către armatele ţariste (cărora li se vor alătura cele româneşti). Între obiectivele lui se număra şi consolidarea cetăţii Nicopole, ca punct strategic de apărare. Dar, noul corp de vest al armatei ruse, aflat sub comanda generalului Nikolai Kridener, reuşeşte să captureze oraşul înainte de sosirea trupelor lui Osman Paşa. În aceste condiţii, paşa se vede obligat să se retragă cu trupele sale la Plevna (la 40 km sud de Turnu Măgurele). Plevna avea să cadă şi ea după 4 luni lungi de asediu, şi România avea să aducă o contribuţie importantă la această victorie.Osman Paşa însuşi alege să predea armele românilor şi să devină prizonierul tânărului principe de la Bucureşti, Carol I. Un prizonier de lux de altfel, căci, spun istoricii, el nu a fost dus la închisoare, ci ţinut într-un hotel, de la intersecţia dintre vechiul Pod al Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi strada Câmpineanu. Legenda zice, că de la fereastra hotelului, „bătrânul învins l-a salutat pe tânărul învingător”, în timpul întoarcerii fastuoase a armatei române.
Cetatea Nikopol astăzi
Astăzi, drumul îngust de aproximativ un kilometru care duce din centrul oraşului până la porțile fortificației este trist şi posomorât.
Din vechea fortificație dunăreană au mai rămas doar porțile şi ici colo mici bucăți din fostele ziduri, atât…
După ce treci porțile cetății, pe vechiul deal plin de istorie poți vedea doar vaci la păscut şi de asemenea poți admira priveliştea minunată. De acolo de sus, din iarba „pătată” de sânge românesc observi cum Dunărea, fluviul care a fost martor la atât de multe momente istorice, separă malul românesc de cel bulgăresc.
Pe partea dinspre România vezi foarte clar oraşul Turnu-Măgurele cu al său Combinat chimic, astăzi intrat în insolvență… 35 de hectare de ruine au mai rămas din singura uzină din România care transforma deșeurile industriale în fier. În 26 de ani de existenţă, Uzina de Valorificare a Cenuşelor de Pirită din Turnu Măgurele a produs 2 milioane detone de minereu de fier şi două tone de aur din haldele de cenușă piritică strânse din toată țara. Singurul lucru care le mai aminteşte acum foştilor angajaţi de Uzină sunt cele 600.000 de tone de halde de cenuşă de pirită aflate în apropiere.
În Bulgaria, dealul îți oferă o panoramă specială a întregului oraş Nikopol. Case vechi sau noi, clădiri şi chiar o moschee alcătuiesc ceea ce astăzi a rămas încă un oraş otoman. La recensământul din 2011, dintre cei 3186 de locuitori ai oraşului, 60,89% erau turci şi doar 27,9% bulgari.
Per total, oraşul Nikopol mi-a lăsat un gust destul de neplăcut, case neîngrijite, abandonul simbolului oraşului şi străzi pustii… Totuşi, imediat ce deschizi mărețele porți ale Cetății Nikopol este imposibil ca gândul să nu îți fugă înapoi în timp iar sufletul să îți fie încântat de minunatul peisaj ce ți se desfăşoară în fața ochilor. Cu puțină imaginație îl poți vedea din nou pe Mircea cel Bătrân discutând cu Sigismund de Luxemburg, poți asista ca un spectator mut la bătăliile de aici şi te poți răzvrăti în voie pe otomanii care ne-au învins… Glasul sângelui românesc vărsat aici te cheamă din nou şi din nou parcă îndemnându-te să nu uiți niciodată de unde ai plecat…
Câteva poze în plus din aventura mea la Nikopol găsiți aici: Nikopol, cetatea asediată de timp .
Mulțumesc dragă cetate pentru tot, sper să ne revedem mai veseli data viitoare !
Articol prelucrat din următoarele surse:
Leave a Reply